sâmbătă, 6 februarie 2010

Referat Filozofia Integrarii Europene UMANISMUL

CUPRINS
1. Începuturile Umanismului modern
2. Umanismul in Europa
3.Particularităţi ale umanismului românesc
4. Umanismul şi religia

,,Nu pot trece sub tăcere pe aceia care nu se deosebesc întru nimic de ultimul cârpaci, totuşi se mândresc grozav cu un titlu zadarnic de nobleţe...; îşi arată în fiece ciolţ chipuri sculptate sau pictate de-ale înaintaşilor, ţi-i înşiră pe moşii strămoşii lor, cu străbunele lor titluri. Ei înşişi nu prea se deosebesc de statuile mute, ba sunt chiar mai lipsiţi de duh decât chipurile acestea cu care se fălesc... . Şi nu lipsesc alţii, tot atât de proşti, care privesc cu admiraţie, ca pe nişte zei, acest soi de dihănii.’’
Erasmus din Roterdam, ,,Lauda prostiei’’


Umanismul este mişcarea social-culturală inspirată de conceptia că omul, fiind o fiinţă superioară, se poate perfecţiona prin cultură şi artă, în opoziţie cu ideologia şi cultura medievală, curentul umanist promovează încrederea în propria capacitate de dezvoltare spirituală şi intelectuală a fiecărui om şi militează pentru evoluţia multilaterală a personalităţii. Umaniştii impulsionează atitudinea de respingere a oprimării şi a înjosirii omului, încurajând manifestarea demnităţii şi plenitudinii morale. Pornind de la premisa că apogeul dezvoltării armonioase a omului a fost atins în Antichitate, prin idealul \"omului universal\", umaniştii au studiat cu entuziasm culturile şi limbile greacă si latină. În cadrul acestei mişcări s-au format numeroşi cărturari de mare erudiţie filozofică, istorică, filologică, literară şi în alte domenii, denumite şi astăzi umaniste.


1. Începuturile Umanismului modern

Umanismul reprezintă sensul iniţial al mişcării care rezidă în redescoperirea antichităţii greco-romane şi în refuzul scolasticii medievale occidentale. Este o epocă de mare efervescenţă spirituală, în care descoperirile ştiinţifice şi tehnice din spaţiul societăţilor occidentale sunt acompaniate de descoperirile geografice, de inovaţiile stilistice şi de viziune în plan artistic, de schimbări de mentalitate şi de atitudine în plan social şi economic. Toate acestea lărgesc cadrele mentale ale epocii, pun bazele unei noi imagini asupra universului şi a omului. În centrul acestei revoluţii culturale stă o nouă concepţie asupra omului, diferită de cea dominată în perioada medievală.
Este viziunea antropocentrică, prin care omul este consacrat în condiţia de valoare supremă pentru om, iar scopul său este desăvârşirea spirituală şi realizarea fericirii în viaţa practică. Interesul pentru om ca individ se leagă de apariţia noilor forţe economice şi sociale, burghezia, care impune treptat o viziune laică şi pragmatică despre om. Ea are interes pentru cunoaşterea naturii, pentru cunoştinţe verificate şi aplicabile practic, care să schimbe realităţile şi modul de viaţă al oamenilor. Are loc o schimbare a mentalităţilor şi concepţiei asupra lumii, cu accent pe viaţa practică, pe munca productivă, pe competenţă şi acţiune. În ţările germanice, această nouă concepţie va intra în conflict cu rigorile şi dogmele catolice, fapt care va declanşa Reforma lui Luther şi afirmarea unui nou ethos religios şi a unor conduite economice, pe care Max Weber le va interpreta ca suporturi ale spiritului capitalist.
Această nouă viziune asupra omului este exprimată şi în filozofie şi în ştiinţele naturii de Fr. Bacon, Copernic, Giordanoi Bruno, Galileo Galilei, Kepler. Ei pregătesc o nouă viziune ştiinţifică asupra lumii, impun treptat o altă paradigmă globală, cea a raţionalismului clasic. În sfera gândiri umaniste se afirmă Pico Dela Mirandola, Tomaso Campanela , Thomas Morus, Montaoigne, Erasmus, iar în arta plastică are loc efectiv o revoluţie estetică prin inovaţiile introduse de Durer, Michelangelo, Rafael, Leonardo Da Vinci, etc. Trecerea spre epoca modernă este făcută de Dante, Petrarca, Rabelais, Boccacio, Calderon Dela Barca, Shakespeare, Cervantes.
Termenul de Umanism provine din latinescul humanitas care înseamnă omenie, umanitate şi reprezintă poziţia filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine şi nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţii divine. Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca loc comun, sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot fi provincialiste.
În mod tradiţional, istoricii situează începuturile umanismului modern în Italia secolului al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio. După invadarea Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de învăţaţi greci se refugiază în peninsula italică, aducând cu ei manuscrise în limba lor de origine. Literaţii italieni, ca Guarino din Verona, Francesco Filello sau Giovanni Aurispa, învaţă limba greacă veche şi traduc în italiană operele clasice greceşti. Poezia latină a epocii romane este redescoperită graţie lui Lorenzo Valla, iar Coluccio Salutati şi Gian Francesco Poggio traduc în limba italiană operele scriitorilor romani.

Pico della Mirandola face parte din rândurile filozofilor şi savanţilor umanişti, apreciaţi pentru erudiţia lor. Difuzarea textelor este favorizată de descoperirea tiparului şi perfecţionarea imprimeriilor, dar şi de dezvoltarea oraşelor şi universităţilor, locul de întâlnire al învăţaţilor. Un eveniment important îl constituie înfiinţarea "Academiei" din Florenţa sub impulsul lui Cosimo de Medici, condusă de Marsilio Ficino - traducător al Dialogurilor lui Platon -, unde se întâlnesc umanişti ca Pico della Mirandola, Pietro Bembo şi Angelo Poliziano. "Academia" florentină este dedicată în primul rând filozofiei platoniciene, opunându-se scrierilor lui Aristotel introduse în Europa de Averroes şi Avicenna şi acceptate de Biserica Catolică. Activitatea "Academiei" a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării literaturii, picturii şi arhitecturii din epoca Renaşterii. Aşa, de exemplu, Pirro Ligorio pictează tabloul "Alegoria Ştiinţelor".


2. Umanismul in Europa

Umanismul a fost iniţiat în epoca Renasterii (secolele XIV-XVI), ca reacţie împotriva Feudalismului, iar centrul mişcării umaniste a fost Italia, de unde ideile sale generoase s-au răspândit în aproape toate ţările Europei. Renasterea Europeana i-a avut ca reprezentanti pe Dante, Petrarca, Boccaccio, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Niccolo Machiavelli in Italia; pe Francois Rabelais, Pierre Ronsard si Michele Montaigne in Franta; pe Thomas Morus in Anglia; pe Martin Luther in Germania, pe Erasmus din Rotterdam in Olanda. Dezvoltarea culturii are loc în ritm rapid prin înfiinţarea de Universităţi în toate marile oraşe europene, în cadrul cărora s-au organizat biblioteci dotate, în principal, cu operele clasice ale Antichităţii, între care Biblioteca Vaticanului (1455) cuprindea peste 1200 de volume. Apariţia tiparului, inventat de către Gutenberg în 1440, a facut posibilă tipărirea nu numai a operelor antice, dar mai ales ale cărţilor scrise in limbile naţionale. Astfel, în 1623 sunt tipărite, la Londra, 36 de piese ale lui Shakespeare, într-un tiraj de o mie de exemplare.
Umanismul se propagă în primul rând în Germania şi Olanda. Ambele ţări cunoscând o mare expansiune a imprimeriilor, se organizează adevărate târguri de cărţi care favorizează schimburile culturale.

În Germania se manifestă un umanism cu trăsături clar originale, fiind influenţat şi stimulat de cel italian, dar în acelaşi timp, este militant pe plan politic şi ataşat de trecutul şi de vechile tradiţii germanice.
Johannes Reuchlin se opune împăratului Maximilian I, care voia să interzică scrierile în limba ebraică, cu excepţia Bibliei. Reuchlin afirmă că textele interzise fac parte din patrimoniul cultural al omenirii. În Germania, umanismul a pregătit calea Reformei lui Martin Luther. Discipolul său, umanistul Philipp Melanchton, profesor de Filologie la Universitatea din Wittenberg, redactează prima formulare ştiinţifică a principiilor Reformei în lucrarea "Loci communes rerum theologicarum" (1521), iar în 1540 redactează "Confesiunea de la Augsburg". El dorea ca răspândirea Protestantismului să se realizeze cu mijloace paşnice şi s-a străduit să păstreze unitatea Bisericii apusene.

În Olanda, Erasmus din Rotterdam, teolog şi erudit olandez, este unul din cei mai eminenţi umanişti din perioada Renaşterii şi Reformei din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, "primul european conştient" (Stefan Zweig). Prin poziţia lui critică faţă de Biserica Catolică, este considerat precursor al reformei religioase, deşi el însuşi nu a aderat la protestantism, preconizând în mod conştient spiritul de toleranţă religioasă.


În Franţa, umanismul pătrunde prin învăţaţii şi artiştii italieni aflaţi la curtea papală din Avignon (printre aceştia Petrarca). Traduceri din Titus Livius şi Aristotel circulau deja la curtea regelui Carol V le Sage. Războaiele lui Francisc I în Italia au contribuit la luarea de contact şi cunoaşterea curentelor culturale aflate acolo în plină efervescenţă. Francisc I creează Collège des lecteurs royaux, unde se predau limbile clasice greacă şi latină, precum şi ebraica de către Jacques Lefèbre d'Étaples. Etienne Dolet propagă gândirea inspirată din Platon, adaptată creştinismului, fapt care influenţează poeţii "Pleiadei" ca Pierre de Ronsard sau Joachim du Bellay. Montaigne susţine că raţiunea permite omului să se elibereze de ideile preconcepute. François Rabelais întruchipează perfect modelul umanismului din epoca Renaşterii, luptând cu entuziasm pentru reînoirea gândirii în spiritul antichităţii clasice, ideal filozofic al timpului său.
Cu Jacques Lefevre d’Etaples (1450-1537) umanismul francez capătă noi dimensiuni. Teolog şi moralist de excepţie, a fost profesor de filosofie, a studiat şi a predat limba greacă, editând şi comentând Logica, Etica şi Poetica lui Aristotel, autor pe care l-a explicat în lumina realităţilor istorice ale antichităţii eline. În timpul şederii sale în Italia i-a cunoscut Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, devenind de acum pasionat de filosofia lui Platon. Interpretarea raţională a unor texte l-a condus pe acesta la concluzia că nici postul, nici celibatul preoţilor, nici liturghia ţinută în limba latină, nici majoritatea sacramentelor nu sunt conforme doctrinei apostolilor, spre a cărei simplitate şi puritate îndemna acest erudit umanist, precursor al reformatorului Calvin.
Guillaume Bude (1467-1540) este cel care datorită prestigiului său, a impus studiul limbii greceşti şi cultura umanistă în general în mediile intelectuale ale marii burghezii franceze. După ce şi-a aprofundat cunoştinţele de limbă greacă alături de Lascaris, a tradus în latină, tratate de Plutarh de morală, a publicat 2 culegeri de adnotaţii la Pandecte, precum şi un interesant studiu despre monezi şi sistemul de măsuri şi greutăţi din antichitate, confruntând informaţiile antice cu cele moderne. Interesul acestui erudit convins se întinde până la legislaţie, numismatică, filogie, şi chiar matematică, pedagogie şi filosofie.
Jacques Amyot (1513-1593) preceptor al viitorilor regi Charles IX şi Henri III, însărcinat de Francisc I cu diferite misiuni diplomatice, abate apoi episcop de Auxerre, profesor al Universităţii din Bourges, a studiat în Italia duiferitele variante găsite aici. Traducerile sale ale unor antici greci l-au promovat în rândurile prozei clasice franceze. A tradus 7 cărţi din Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, romanele Dafnis şi Chloe scrise de Longos, Theagene şi Halicrea de Heliodor, şi în special vieţile paralele ale lui Plutarh, care s-au bucurat de un succes excepţional.
Mişcarea umanistă s-a răspândit în toate centrele intelectuale din Franţa, între care se distinge Lyonul, care deşi nu avea Universitate, a devenit datorită situaţiei sale economice extrem de prospere, legăturilor comerciale cu Italia, activităţii intense tipografice, principalul centru al culturii umaniste din Franţa.

În Anglia, Thomas Morus scrie o lucrare fundamentală de istorie a ideilor politice ("Utopia", 1516), devine cancelar al regelui Henric VIII, dar - opunându-se reformei religioase a acestuia - cade în disgraţie şi este executat.


Umanismul este prezent şi în Ungaria la curtea regelui Matei Corvin, în Polonia cu Jan Kochanowski, în Spania cu cardinalul Jiménez de Cisneros, fondator al unei universităţi trilingue la Alcalà de Henares şi editor al unei Biblii poliglote, şi Juan Luis Vives, Astfel, către 1540 mişcarea umanistă cuprinde întreaga Europă apuseană, unificând în acelaşi ideal acest mod de gândire optimist, încrezător în progresul omenirii. Umanismul antrenează crearea unor noi discipline şi sfere de activitate ca Geografia, Cosmologia, Filozofia politică, Teoria istorieişi implică libertatea şi independenţa faţă de religie dând astfel impuls reformei religioase. Umanismul permite eliberarea gândirii omului de cadrul îngust al dogmelor şi apariţia spiritului de toleranţă.
Umanismul include o atitudine optimistă faţă de capacităţile oamenilor, dar nu implică opinia că natura umană este pur binevoitoare sau că absolut fiecare persoană e capabilă să se ridice la înălţimea idealurilor umaniste de raţionalitate şi moralitate. El implică nu mai mult decât recunoaşterea că te ridica la înălţimea potenţialului tău înseamnă multă muncă şi necesită ajutorul celorlalţi. Scopul suprem este prosperitatea umană; îmbunătăţirea vieţii tuturor oamenilor. Focalizarea este pe a face bine şi a trăi bine aici şi acum şi a lăsa lumea mai bună pentru cei care vin după noi, nu pe a trece prin viaţă suferind pentru a fi răsplătiţi după.



3.Particularităţi ale umanismului românesc


Umaniştii aveau o mare dorinţă, aceea de a pune în valoare omul şi demnitatea lui atât la nivel individual cât şi la nivel social, ei dorind prin aceasta să creeze un nou ideal uman, cu o cultură enciclopedică, un om care să fie savant, diplomat, muzician, artist, cavaler şi om de lume, în acelaşi timp. Prin toate acestea se dorea un standard mai înalt de viaţă şi o înţelegere mai adâncă a realităţii în care trăiau oamenii.
Astfel, se pornea de la ideea calităţilor native ale omului şi de la premisa că o educaţie adecvată le poate pune în valoare, umaniştii au modificat optica în mare măsură asupra educaţiei omului.Acest nou model de educaţie venea în sprijinul burgheziei, în scopul de a fi întărită poziţia socială care se dorea să fie dobândită.
Totodată, umanismul reprezintă o mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană inclusiv în spaţiul românesc, până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viaţă, de gândire şi de creaţie artistică.
Mişcarea umanistă are la noi anumite particularităţi, întrucât contextul cultural şi condiţiile sociale erau diferite faţă de cele din ţările apusene. În primul rând e de remarcat faptul că umanismul se afirmă în spaţiul românesc cu o relativă întârziere (punctul de apogeu îl reprezintă secolul al XVII-lea), deşi fluxul unor influenţe occidentale poate fi detectat încă din vremea lui Ştefan cel Mare (preluarea unor elemente arhitecturale, în simbioză cu cele bizantine şi autohtone, modificări în iconografie, vestimentaţie, decoraţii, etc.). În al doilea rând, ideile umaniste au pătruns în mediul românesc odată cu intensificarea contactelor comerciale, politice şi culturale cu ţările occidentale, contacte ce au fost mijlocite fie individual (este cazul lui Petru Cercel sau Milescu-Spătarul), fie de un interes politic major al domnitorilor români (interesaţi în formarea unei coaliţii antiotomane, cu participarea puterilor occidentale). Pe lângă contactele strânse cu mediul cultural polonez, dominat de spiritul catolic (Grigore Ureche şi Miron Costin), mişcarea umanistă este favorizată de expansiunea estică a curentelor protestante. Totodată, reprezentanţii umanismului românesc fac parte din pătura nobilimii, a boierilor şi a clerului, la care se adaugă cărturari de larg orizont (Udrişte Năsturel), dar baza orăşenească a mişcării era limitată. Trăsătura fundamentală a umanismului românesc constă în redescoperirea rădăcinilor noastre istorice şi în afirmarea originii latine a limbii şi a poporului român.
Umaniştii au procedat la laicizarea gândirii şi au dezvoltat o distincţie între cunoaşterea dobândită prin cercetarea faptelor cu ajutorul raţiunii şi convingerile izvorâte din credinţă. Umaniştii au deschis noi orizonturi culturale, s-au opus autorităţii absolute a bisericii şi au fisurat astfel blocul dogmelor religioase, au promovat imagini diferite faţă de cele ale bisericii asupra omului şi a istoriei, sau au propus imagini raţionale despre lume alături de cele religioase.
Reprezentanţii umanismului românesc trebuie apreciaţi pentru preţuirea pe care au
acordat-o omului şi a creaţiilor sale, elogiul adus cunoaşterii, culturii, educaţiei, învăţăturii, interesul pentru viaţa morală şi practică, pentru cunoaşterea şi interpretarea raţională a naturii şi a istoriei, pentru problemele sociale, istorice, politice, pentru faptul că sunt primii care afirmă răspicat originea latină a poporului român şi a limbii sale.
Umanismul se manifestă în Ţările Române prin activitatea cronicarilor şi a cărturarilor care introduc tiparul, fac traduceri din textele religioase şi înlocuiesc limba slavonă cu cea românească în biserică şi în instituţiile politice. Ei întemeiază istoriografia naţională şi racordează spaţiul românesc la mişcările spirituale din lumea occidentală. O importanţă deosebită în această direcţie a avut-o contactul mediilor româneşti, în decursul secolului al XVI-lea, cu agenţii Reformei, lutherani şi calvini, agenţi care au stimulat traducerile şi tipăriturile în limba naţională, precum şi organizarea învăţământului în limba română.
Umanismul românesc a receptat trăsăturile generale ale umanismului european, valorile culturale ale antichităţii greco-latine, concretizându-le într-un conţinut specific:demonstrarea originii române a poporului si a limbii române;unitatea de neam,continuitatea elementului roman in Dacia,strădania consecventă de a oferii modele de voievozi cu dragoste de ţară,apărători ai libertăţii şi independenţei:Stefan cel Mare,Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, acesta din urma fiind cel mai important umanist roman.
Cele mai valoroase scrieri istoriografice sunt: Grigore Ureche cu "Letopisetul Tarii Moldovei"; in centrul cronicii se află persoalitatea lui Ştefan cel Mare,un model eroic exemplar.
Miron Costin continuă „Letopisetul Tarii Moldovei”(1595-1661),cea mai puternică personalitate a secolului 17, nu numai literară şi ştiinţifică, dar si un iminent om politic si de stat,cel mai învăţat cronicar român, cunoscator al antichităţii greco-latine,unul din primii repezentanţi ai umanismului românesc prin respectul faţă de om,dragostea de patrie şi limba, interesul constant pt originea oporului roman, incercare de a crea opere literare, epigrame, discursuri, memorii, poezie de meditaţie, filozofică, epică, tratate istorice.
Dimitrie Cantemir este ultimul umanist si primul cărturar român modern, personalitate enciclopedică de renume european: istoric, savant, filozof, psiholog. In centrul lucrării „Hronicul vechimei şi a romanomoldo-vlahiilor” realizată în limba română, autorul pune problema vechimii şi a originii poporului nostru, mergând cu reconstituirea istoriei până la întemeierea Ţărilor Române.
Ei au determinat apariţia unui umanism specific românesc,in care se regăsesc şi insuşiri ale celui european, adică folosirea scrierilor vechi ca principal izvor de cultură sau intensificarea conştiinţei originii romanice, dar şi insuşiri caracteristice, cum ar fi elogiul luptei ţărilor române împotriva expansionismului otoman.
Cronicile constituie cea dintâi imagine nescrisă a istoriei noastre; au pus bazele studiului istoric de mai târziu(N. Balcescu,M.Kogalniceanu).
În prefaţa cronicii sale, Miron Costin regretă că Ureche nu a început cu primul descălecat. Pentru a suplini lacunele cronicii anterioare, el scrie o altă carte de neamul moldovenesc. Lucrarea afirmă pentru prima dată cu argumente originea latină a limbii şi română a poporului.
În cronici există şi ale idei umaniste: afirmarea originii poporului, necesitate cultivării unei limbi literare unice în toate provinciile.
Principiile umaniştilor constau în faptul că cronicarul e responsabil de adevărul celor scrise, cronicile trebuie să fie obiective, nepărtinitoare pentru un domn sau faţă de un boier; acestea au valoare educativă, trebuie să respecte cronologia evenimentelor, de aceea fiecare cronică continuă prezentarea domnitorilor din momentul în care s-a sfârşit cronica precedentă; cronicarii trebuie să folosească ca surse de inspiraţie izvoarele istorice documentate; pentru perioadele în care nu există date ştiinţifice pot fi folosite ca sursă de inspiraţie şi creaţiile populare; cronicile trebuie să noteze colateral şi alte evenimente petrecute în acea perioadă :secete, invazii de lăcuste, ploi, cutremure.



4. Umanismul şi religia


Umanismul respinge în mod clar apelul la credinţe supranaturale pentru soluţionarea problemelor umane, dar nu şi credinţele însele; unele curente umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. El este în general compatibil cu ateismul şi agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt necesare. Cuvintele "ignostic" (american) şi "indiferentist" (britanic) sunt uneori aplicate umanismului pe motiv că acesta este un proces etic, nu o dogmă asupra existenţei sau nu a zeilor; umaniştii pur şi simplu nu au nevoie să se preocupe de asemenea probleme. Agnosticismul sau ateismul singure nu implică în mod necesar umanismul; multe filosofii diferite şi uneori incompatibile se întâmplă să fie ateiste. Nu există nicio ideologie unică şi niciun set de comportamente unic la care să adere toţi ateii, şi nu toate dintre cele proprii ateilor sunt umaniste.
De vreme ce umanismul include curente intelectuale trecând printr-o mare varietate de gândiri filosofice şi religioase, mai multe ramuri ale umanismului îi permit să îndeplinească, suplimenteze sau suplinească rolul religiilor şi în special să fie adoptat ca filosofie de viaţă completă. Într-un număr de ţări, din motive legate de legile care acordă drepturi "religioase" specifice, filosofia de viaţă umanistă seculară a fost recunoscută ca "religie". În Statele Unite, Curtea Supremă a admis că umanismul este echivalent cu o religie în sensul limitat al autorizării umaniştilor să oficieze ceremonii de obicei conduse de reprezentanţi ai cultelor religioase. Departe de a "declara umanismul religie", această luare de poziţie pur şi simplu declară echivalenţa dreptului umaniştilor de a acţiona în moduri de obicei specifice religiilor, cum ar fi marcarea ceremonială a momentelor importante ale vieţii.
Umanismul renascentist şi accentul său asupra întoarcerii la origini au contribuit la reformarea protestantă, ajutând la producerea a ceea ce protestanţii consideră o traducere mai fidelă a textelor biblice.
Unii au interpretat umanismul ca pe o formă de speciism, care consideră oamenii mai importanţi decât alte specii. Filosoful Peter Singer, el însuşi umanist, afirma că "în ciuda multor excepţii individuale, umaniştii în general s-au dovedit incapabili să se elibereze de una dintre cele mai centrale [...] dogme creştine: prejudecata speciismului". El a chemat umaniştii să "ia poziţie împotriva [...] exploatării nemiloase a altor fiinţe
simţitoare" şi s-a legat de unele afirmaţii din Manifestul Umanist III despre care credea că acordă "prioritate intereselor membrilor propriei noastre specii". Cu toate acestea, el a remarcat de asemenea că acelaşi Manifest afirmă că oamenii nu au "niciun drept dumnezeiesc sau inerent de a supune alte animale" şi a admis că "organizaţiile care au făcut cel mai mult pentru animale au fost independente de religie".


Conform umaniştilor, este în sarcina oamenilor să găsească adevărul, prin opoziţie cu căutarea lui în revelaţie, misticism, tradiţie sau orice altceva care e incompatibil cu aplicarea logicii asupra dovezilor observabile. Cerând ca oamenii să evite acceptarea orbească a unor opinii nesusţinute, el sprijină scepticismul ştiinţific şi metoda ştiinţifică, respingând autoritarismul şi scepticismul extrem şi făcând din credinţă o justificare inacceptabilă a acţiunilor. De asemenea, umanismul afirmă că o cunoaştere a binelui şi răului se bazează pe cea mai bună înţelegere a propriilor interese şi a celor comune ale indivizilor în loc să izvorască dintr-un adevăr transcendental sau vreo sursă arbitrar localizată.



Concluzie…


„...Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, "titanii" s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni...”- Petre Ţuţea.

2 comentarii:

  1. Buna ziua!
    M-ar interesa daca se poate obtine in instanta, dobanda aferenta unei taxe de poluare achitat in anul 2010?

    RăspundețiȘtergere
  2. Cauza Irimie c.Romaniei publicata anul trecut a conferit posibilitatea persoanelor care au achitat taxa de poluare/prima inmatriculare sa obtina dobanda aferenta perioadei indisponivilizarii acestor sume de bani percepute de catre statul roman cu incalcarea dreptului european.

    RăspundețiȘtergere